Poveste de Crăciun
Actul III – Crăciunul, un motiv de fericire
Iarna frumoasă îl bucura pe Darius de fiecare dată. De la an la an simțea că iubește tot mai mult acele întinderi albe de zăpadă, frigul care îi înțepa fața și aburii care ieșeau necontenit asemenea unui dragon pregătit să arunce flăcări în inamicii săi. Se simțea împlinit atunci când vedea zăpada și mai ales, aștepta cu nerăbdare să se apropie seara de Crăciun, acea seară specială pe care o aprecia cu o profunzime aparte. De Crăciun
îl legau numeroase amintiri frumoase. Analizând acum, o revelație i-a pătruns în minte, spunându-i că într-un mod cât se poate de real, toate sărbătorile de Crăciun au adus cu ele ceva frumos. Niciodată nu a simțit supărare, tristețe. Își aducea aminte perfect fiecare zi și fiecare cadou pe care l-a deschis de-a lungul timpului. Deși la un moment dat a aflat adevărul despre Crăciun, acest lucru nu l-a deranjat foarte tare, el continuând să aștept cu nerăbdare cadourile. O zi de Crăciun specială a fost aceea în care l-a primit pe Rex. Știa că a fost puțin trist pentru că în scrisoarea lui ceruse o mulțime de cadouri, dar își aducea acum aminte de acel Crăciun ca de un moment extraordinar, unul dintre cele mai bune momente din viața lui. În acea zi a cunoscut nu doar un animal de companie, ci l-a cunoscut pe cel mai bun prieten al său, pe fratele pe care nu l-a avut niciodată. Din acea clipă au fost aproape de nedespărțit.
Privea pe geamul pe jumătate aburit al cabanei în care obișnuia să își petreacă iernile. Cu fiecare an care a trecut, familiei lui i-a mers tot mai bine, iar el a reușit să își îndeplinească visul. ”Toți oamenii ar trebui să aibă dreptul să viseze, și nu doar atât!”, și-a spus el mijindu-și ochii pentru a vedea mai bine drumul și muntele care se întindea în fața lui. Se vedeau clar luminile pârtiilor, mașinile care mișunau pe ele pentru a le pregăti pentru a doua zi. Acea față nevăzută a lucrurilor l-a fascinat tot timpul. Ar fi putut să stea nemișcat ore în șir și să privească acele mașini cum își fac treaba. Niciunui turist de pe acea pârtie nu îi păsa cum a reușit peste noapte pârtia să devină netedă, perfectă. Toți erau dornici doar să schieze, să folosească din plin zilele însorite și zăpada excelentă. Lui îi plăcea să privească. De multe ori părinții lui se puneau să mănânce, în timp ce el rămânea în continuare să privească mașinile. Era un furnicar în care domnea o organizare perfectă. Fiecare mașină știa pe unde trebuie să meargă și ce trebuie să facă. Noaptea târziu abia, îngrijitorii pârtiei își terminau treaba și porneau înspre cabană unde mai stăteau de obicei la taifas și la un pahar de vin fier, până se încălzeau, după care se duceau să doarmă pentru a fi pregătiți pentru o nouă zi. ”Pentru ce trăiesc ei? Ce satisfacție poate să îi îndemne? Am să mă duc să îl întreb într-o zi pe unul dintre ei. Vreau să știu care este forța lui interioară, cea care îl împinge înspre a face o astfel de muncă.”
În geam, luminițele unui brad micuț au început să se reflecte, perturbându-i vederea. S-a retras puțin de la geam și s-a dus înspre brad pentru a le opri. Atunci a văzut cât era ceasul. Pe telefon avea o mulțime de mesaje de încurajare, felicitări și păreri de bine. ”Câți oare dintre acești oameni chiar simt ceea ce scriu?” s-a întrebat Darius aruncând telefonul pe canapea. S-a îndreptat înspre camera lui, dar un scâncet ușor l-a oprit. S-a întors înspre un colț al camerei, unde Rex stătea liniștit cu botul pe labe și îi privea fiecare mișcare. Îl privea cu dragoste, prietenul lui de atât de mult timp.
Un sunet înfundat și un schelălăit continuu l-a făcut să își pună mâinile în cap, disperat. Aruncase mult prea tare bățul, iar Rex a alergat după el. A sărit cu ușurință gardul curții, aventurându-se în exterior. Sunetul șuierător al roților blocate de frânele încinse, l-au atenționat pe Darius că ceva nu este în regulă. Stomacul i s-a făcut mic și a strâns din dinți, ridicându-și obrajii și coborându-și colțurile gurii într-un semn de disperare și neputință. Momentele acelea și le amintea perfect, iar sunetul, sunetul nu voia să dispară din mintea lui. Stătea acolo, agățat de fiecare amintire, reușind să se asocieze la cele mai banale întâmplări ale zilei. Sunetul apărea atât la vederea unui câine pe stradă, dar și atunci când vedea o mașină de aceiași culoare. Schelălăitul care a urmat l-a făcut să lase să răzbată un ”Nu!” din toată ființa lui. Cu ochii în lacrimi s-a îndreptat înspre ieșirea din curte și înspre drum. Acolo, imobilizat și răsuflând sacadat, stătea Rex, întins în fața mașinii. ”De ce? De ce? De ce a trebuit să arunc bățul atât de tare?”. Impacientat, nu știa ce să facă, dacă să îl ridice sau dacă să cheme un veterinar de urgență. În final a ales să cheme pe cineva, nu voia să riște să facă mai mult rău. Tot ceea ce își dorea în acele momente era ca Rex să supraviețuiască. Nu putea să se gândească la alte lucruri mai rele. Nu putea. A vrut să se certe cu șoferul mașinii, dar nu putea să își lase prietenul acolo, singur, în acea condiție groaznică. Vedea ochii lui Rex cum să uită speriați după el, cum îl imploră din priviri să nu îl părăsească. Nu putea să își miște capul, nu putea să facă nimic. În timp ce aștepta să vină medicul veterinar, s-a așezat lângă el și îl mângâia pe cap.
– Îmi pare rău, îmi pare rău, îngâna șoferul mașinii simțindu-se extrem de vinovat.
– Nu este vina ta, a spus Darius cu o voce stinsă și cu ochii în lacrimi. O durere surdă a pieptului a început să își facă simțită prezența. Palma și degetele se duceau în sus și în jos pe blana moale a retrieverului.
– Ce să fac, haide să îl ducem undeva, la un medic! a spus surescitat șoferul mașinii, apropiindu-se și întinzând mâinile să ridice câinele.
– Nu pune mâna pe el! a zbierat dintr-o dat Darius la el, împingându-l cât a putut de tare. Nu îl atinge, nu ai voie să îl atingi, nu! a izbucnit în plâns.
Rex scotea din când în când câte un sunet anemic, dureros. Ar fi vrut să îi spună lui Darius să fie puternic, să stea lângă el și totul avea să fie bine. ”Nu simt nimic de la gât în jos” era ceea ce ar mai fi vrut să îi spună lui Darius, dar nici să latre nu mai putea. Tot ceea ce putea să facă era acel scurt scâncet. Îl vedea pe Darius cum se agită, cum îl sună pe veterinar, cum îl bruschează pe șofer când acesta a încercat să se apropie de el. Îl vedea cum plânge și cum stă acolo lângă el, mângâindu-l și transmițându-i încredere și sentimente pozitive. Într-un final, o mașină s-a apropiat de ei, oprindu-se la câțiva metri. Era medicul veterinar, cel care l-a consultat de câteva ori până acum deja.
– Lasă-mă să văd, Darius, ce s-a întâmplat? a întrebat medicul, dar și-a dat seama imediat că întrebarea nu își avea rostul, totul era atât de evident.
– Haide să îl ducem de aici! a continuat el în timp ce își pregătea o seringă cu un anestezic puternic.
Tot drumul, Darius i-a ținut lui Rex capul pe picioare, asigurându-se că este confortabil și dându-i din când în când apă să bea. Doctorul l-a imobilizat pe Rex pe o targă, legându-i puternic picioarele și coloana. A schelălăit puternic când l-a ridicat de jos, semn că lucrurile nu stăteau chiar atât de bine, în ciuda anestezicului dat.
– Ce s-a întâmplat? Cum e Rex? a întrebat tatăl lui intrând ca o furtună pe ușa cabinetului medicului veterinar.
– E vina mea, tata, e vina mea! a început din nou să plângă Darius. I-am aruncat bățul prea tare… a sărit în drum și… și l-a lovit o mașină! E numai vina mea! a continuat Darius lăsându-se luat de tatăl său în brațe.
– Darius, ai răbdare să vedem ce spune doctorul, poate nu e nimic grav…
– Nu l-ai văzut cum stătea acolo, fără să se poată mișca… doar ochii mă urmăreau tot timpul….
Tatăl lui nu știa ce ar trebui să îi spună, era lipsit de cuvinte. Trecuseră mai bine de două ore până când medicul veterinar și-a făcut prezența în sala de așteptare. Între timp ajunsese și mama lui Darius. Așteptau toți triști, supărați și cu ochii în lacrimi.
– Am reușit! a spus medicul, surprins de reacția lui Darius, care s-a aruncat asupra lui și l-a luat în brațe.
– Am reușit să îl salvez, dar încă nu mă pot pronunța cu privire la starea lui de sănătate de acum încolo! a continuat imediat ce tatăl l-a luat pe Darius de pe el.
– Cum vine asta? a întrebat Darius.
– Adică trebuie să vedem dacă o să mai poată să umble. Are coloana fracturată, dar am reușit să salvez nervii prinși acolo. Mai are un os de la picior rupt și organe interne dislocate…
– Își va putea reveni? a intervenit Darius nerăbdător.
– Da, există șansa să își revină, dar Darius, trebuie să înțelegi că sunt tot atâtea șanse ca Rex să nu mai umble niciodată.
La auzul acestor cuvinte, Darius s-a mai calmat și a început să cugete.
– Când vom știi asta? a întrebat el.
– În câteva săptămâni! Acum trebuie să avem răbdare și să îl lăsăm să se trezească…
– Pot să îl văd? a intervenit din nou Darius.
– Da, poți, dar să nu pui mâna pe el! a spus doctorul zâmbind.
Toți l-au urmat pe doctor în sala în care l-a dus pe Rex după operație. Acesta era până la gât înfășurat în bandaje. Dormea.
– Vreau să stau cu el până când se trezește, a spus Darius către părinții lui, care au încuviințat din cap.
– Pot? l-a întrebat pe doctor, care de asemenea a dat din cap, arătându-i că în cameră este loc destul.
Rex s-a trezit abia a doua zi dimineață. A deschis ochii și în fața lui l-a văzut pe Darius, dormind lângă pat. Din ochii lui, o lacrimă a început să se prelingă pe blană înspre bot. Încă nu își simțea niciun mușchi din corp. Îi era sete, ar fi vrut să bea puțină apă. Efortul de a lătra puțin i s-a părut un chin enorm. Toate organele îl dureau.
– Rex! Te-ai trezit! a spus băiatul deschizând buimac ochii. Rex îl privea cu limba scoasă, respirând normal de data aceasta. Ochii îi erau mai vioi. Darius și-a dat imediat seama că lui Rex îi era sete, așa că i-a adus un bol cu apă, pregătit de doctor încă de cu seară.
Rex a băut liniștit, deși îi era foarte sete. Cu fiecare gură de apă pe care o înghițea, simțea cum celulele îi vibrează, cum începe să capete energie și cum corpul îi reacționează. Din priviri i-a mulțumit lui Darius, bucuros că acesta a rămas alături de el. Dacă ar fi putut i-ar fi spus să plece acasă, deși știa că Darius va sta alături de el oricât era nevoie. Așa s-a și întâmplat. Chiar și părinții lui îl cunoșteau foarte bine și mai mult, cunoșteau relația de prietenie dintre Darius și Rex, așa că au venit dimineața la ei și le-au adus de mâncare la amândoi. Doctorul l-a consultat și a constatat că se prezintă bine, dar că trebuie să aibă răbdare. Recuperarea a fost dureroasă și de durată. Luni de zile au durat până când Rex a reușit din nou să își recapete capacitatea de a-și mișca labele din față. Darius era alături de el aproape tot timpul. A renunțat chiar la a mai merge la școală pentru a fi alături de Rex. Nu voia să îl lase nesupravegheat pentru că nu voia să pățească ceva mai rău. Le mulțumea părinților ori de câte ori avea ocazia pentru că l-au înțeles și pentru că l-au lăsat să aibă grijă de Rex.
Se apropia un nou Crăciun, un Crăciun care nu părea să aducă nimic bun. Darius se gândea că există posibilitatea ca acesta să fie primul Crăciun din viața lui care să nu abunde de fericire. Muncea zilnic alături de Rex pentru ca acesta să se recupereze, învățase de la fizioterapeut mișcările pe care trebuie să le facă, așa că acum rămăseseră doar ei doi. Fizioterapeutul venea doar o dată pe săptămână.
Bradul de Crăciun strălucea frumos în camera de zi a casei lor. Afară ningea și atmosfera era de poveste. Zâmbetele au revenit pe buzele tuturor, 
iar cel mai răsfățat era Rex. Musafirii care umpluseră casa îl tratau cu respect și cu foarte multă atenție. A fost o seară frumoasă, o seară de Crăciun petrecută în familie, alături de oamenii iubiți, de cei mai buni prieteni. La sfârșit, după ce lumea a plecat și totul a fost strâns și aruncat în mașina de spălat, Darius și părinții lui s-au așezat în living, pe canapea, pentru a deschide cadourile. Fiecare dintre ei avea emoții cu privire la cadourile frumos împachetate, și care aveau câte un bilețel cu numele posesorului. Un pulover, o eșarfă, un telefon, o jucărie pentru Rex, niște bețe de schi noi, doar lucruri frumoase, lucruri dorite de fiecare. Fiecare își făcuseră cadouri între ei, și toți i-au pregăti un cadou frumos lui Rex. Îi luaseră o cușcă nouă, frumoasă și încăpătoare. Toți râdeau și se simțeau bine, în timp ce Rex stătea întins, ca de obicei, pe pătura lui, undeva în colțul camerei.
La un moment dat, cu coada ochiului, Darius a văzut o mișcare în lateral, în timp ce părinții lui rămăseseră blocați, privind înspre locul în care stătea Rex. Când s-a întors, Rex stătea în picioare, uitându-se la ei și parcă zâmbind. Picioarele îi tremurau, se vedea atât de evident, dar piciorul din spate a început o mișcare ușoară. A urmat apoi încă un pas și apoi încă unul. A ajuns alături de Darius, obosit, dar fericit. Bucuria în acea cameră a devenit enormă, Rex oferindu-le cel mai frumos Crăciun.
– Rex, poți să mergi! a spus Darius cu lacrimi în ochi, în timp ce îl lua pe Rex în brațe.
