Poveste de crăciun – actul II

289

Poveste de Crăciun

 

Actul II – Retrieverul și băiatul

Își aducea perfect aminte tot ceea ce a văzut încă din primul moment în care a deschis ochii. Deși nu știa ce se întâmplă cu el și care e rolul lui, de ce a deschis ochii și de ce se află acolo, și-a dat din primul moment seama că mama lui era acolo, aproape, lângă el și lângă frații lui. A mai văzut încă doi pumni de blană care semănau ca și culoare cu el, dar nu a înțeles atunci ce reprezintă. Instinctiv, s-a apropiat de mama sa, căutând să se cuibărească în blana ei. Ea l-a primit cu căldură, începând să îl lingă și să îl spele. Din nou, își dădea seama că instinctele îi spuneau că așa santa_retrievertrebuia să se întâmple, dar nu putea să controleze prea multe lucruri din jurul său. Privirea i-a fost atrasă de o mișcare venită de undeva din lateral. S-a speriat la început când a văzut niște creaturi mari, fără păr și deloc asemănătoare cu mama lui. ”Cine erau acele ființe? Ce vor să ne facă?”. Mai multe astfel de creaturi s-au adunat în jurul lor și îi priveau atenți. Începea să devină ciudată și înspăimântătoare această atitudine a creaturilor. Pe capul unuia dintre ființele din fața lui, o căciulă roșie cu un ciucure alb erau elementele care l-au mai liniștit și i-au stârnit interesul. Simțea nevoia să se joace cu acel ciucure, să îl simtă sub lăbuțe și să îl rostogolească dintr-o parte în alta. S-a desprins puțin de mama lui și s-a îndreptat înspre acea creatură și ciucurele ei. O mână s-a întins înspre el și creatura l-a luat în brațe. Îi făcea plăcere acest lucru pentru că se apropia foarte mult de ciucurele lui. Mâna acelei creaturi a început să se miște în sus și în jos pe spatele lui, provocându-i o senzație plăcută, reconfortantă și liniștitoare. A închis puțin ochii, bucurându-se de ceea ce simțea. Când i-a deschis, imaginea din fața lui i-a provocat un nou sentiment. O vedea pe mama lui și pe frații lui stând într-un spațiu mic, închis, format dintr-un grilaj murdar și vechi. Sub ea erau aruncate câteva paie de fân, murdare și ele. Nu era o imagine plăcută, iar când mama lui și-a ridicat ochii înspre el, a putut să vadă în ei o adâncă tristețe. Mâna l-a pus înapoi în cușcă, după care toate acele creaturi, inclusiv ciucurele lui au dispărut.

A doua zi, sunetele unor colinzi l-au trezit din somn. Mâncase bine, mama lui îl lăsa să se înfrupte pe îndelete din laptele ei, așa că a putut să adoarmă liniștit. Dar acum, trezit de aceste cântări, stătea cu urechile ciulite și asculta sunetele scoase probabil de creaturile care cu o zi înainte au asistat la apariția lui. A mai auzit câteva bubuituri, și printr-un gemuleț micuț, a putut să vadă cum cerul întunecat se luminează din când în când, odată cu bubuiturile. Pentru el, toate acestea erau lucruri noi, interesante. Ar fi vrut să pășească afară din acea cușcă, să meargă să exploreze, să miroasă lucruri și să își marcheze teritorii. Nu îi spusese nimeni despre aceste lucruri, dar instinctiv și le dorea. Se aflau în bagajul lui genetic și nu avea cum să se abțină sau cum să se schimbe. Pe când se gândea la aceste lucruri, ușa de la intrare s-a deschis și în fața cuștii s-au oprit trei creaturi, dintre care una mai interesantă. Această ultimă creatură avea părul lung, niște buze roșii și ochii…ochii aveau ceva ce încă nu reușea să distingă. Era ceva în legătură cu ochii ei. Alături de ei se afla ciucurele lui alb. Spera ca mâna aceea să îl ia din nou și să îl apropie de acel ghemotoc alb, doar-doar va reuși să îl atingă pentru o clipă.

– Acesta este ultimul născut și cel mai drăgălaș, a spus ciucurele arătând înspre el.

– Îmi place și sigur îi va plăcea și lui Darius! a spus cealaltă creatură asemănătoare cu ciucurele.

– Vreau să vă spun că ar fi mai bine să îl mai lăsați câteva zile la noi, abia ce a fost născut. Dacă îl luați, va trebui să îi dați lapte cu biberonul și să aveți o grijă mult mai mare de el.

– O să avem! Este Crăciunul și nu avem niciun cadou pentru fiul nostru…, a spus creatura cu păr lung.

– Îl luăm, a conchis și cealaltă creatură.

Mama lui l-a înțeles perfect. Și ea și-ar fi dorit să plece de acolo, să poată să alerge liberă și să se joace, să fie fericită. Pe măsură ce se îndrepta înspre vehiculul care avea să îl ducă departe de mama și de frații lui, a observat camerele prin care treceau și care erau pline de cuști și de câini. canvas_golden_retrieverS-a panicat pentru moment, neștiind ce se întâmplă și unde va fi dus. Nu a avut timp să învețe aproape nimic de la mama lui, dar se simțea atât de neajutorat încât a renunțat să se mai gândească la lucruri negative. Cele două creaturi îl duceau cu grijă. În vehicul l-au ținut în brațe tot timpul. Creatura cu păr lung nu s-a supărat când și-a făcut treburile în brațele ei.

– Așa o să fie tot timpul, Gabriel? a întrebat ea râzând.

– Nu, o să îl ducem la dresat, a răspuns creatura denumită Gabriel.

Cele două creaturi au continuat să discute o vreme, dar el nu îi mai asculta. Era prins de tot ceea ce vedea prin geamurile vehiculului. Era prima dată când ieșea afară și prima dată când simțea alte mirosuri decât cele din cușca în care a fost născut. Toate acestea îl intrigau și îi creșteau nevoia de curiozitate. Ar fi vrut să știe fiecare miros pe care îl simțea de unde vine și ce reprezintă. Reușea să distingă atât de multe variații de mirosuri, unele mai puternice, altele mai puțin.

– Era frumoasă mama lui, acel Retriever, nu? a întrebat creatura cu păr lung.

– Da, chiar da, și am auzit că cel mai bine este să cunoști părinții câinelui înainte de a lua unul.

– Crezi că o să îi placă lui Darius? a revenit creatura cu păr lung, gânditoare și oftând.

– Cu siguranță! O să răzbim noi cumva, o să reușim, îți promit! a spus Gabriel punându-i mâna pe picior.

– Și cum facem cu doctorii? ochii acelei creaturi cu părul lung s-au umplut de un lichid care a început să îi curgă pe obraji.

– O să ne descurcăm noi, o să reușesc la muncă să avansez și o să putem să ne permitem și operația lui Darius! vocea lui Gabriel era determinată și plină de gravitate.

O perioadă nimeni nu a mai spus nimic, fiecare fiind adâncit în gândurile sale. ”Deci eu sunt un câine. Un Retriever. Dar ce e acela, Retriever?”, se întreba el în timp ce ochii încercau să surprindă cât mai multe lucruri pe geamul vehiculului. Creatura cu păr lung și-a dat seama de snow retrievercuriozitățile lui și l-a ridicat puțin mai sus, astfel că putea să observe foarte bine tot ceea se perinda prin fața lui. Într-un final, vehiculul s-a oprit în fața unei clădiri urâte, înalte, cu o mulțime de geamuri și o culoare dezolantă. Cele două creaturi s-au dat jos din vehicul, au luat o cușcă mică și l-au pus în ea. Apoi, i-au făcut un semn despre care nu avea nici cea mai mică idee ce ar putea să însemne: creatura cu păr lung și-a dus un deget la buze, și le-a țuguiat și a scos un ușor șuierat. A ignorat acel semn, pentru că nu l-a înțeles, alegând să urmărească activitatea celor doi. În curând, cușca în care se afla era acoperită de o folie colorată, plină de brazi, globuri și diverse lucruri înfășurate în fundițe roșii. Nu se simțea panicat, deși a simțit că cele două creaturi s-au pus în mișcare. După o perioadă toate s-au liniștit, iar cușca nu se mai mișca. El a adormit aproape imediat. L-au trezit strigătele unui băiat.

– Mama, mama, a venit Moșul! striga băiatul.

Imediat a simțit o smucitură puternică și o bucată de hârtie ruptă a aruncat asupra lui o rază puternică de lumină, ceea ce l-a făcut să îl doară ochii.

– Wow, mama, Moșul mi-a adus un cățel! a spus băiatul râzând în timp ce își băga mânuța în cutie pentru a-l scoate afară.

– Da, îți place ce ți-a adus Moșul? a întrebat mama lui cu inima bătându-i dureros în piept. Și-ar fi dorit ca băiatul ei să primească toate acele lucruri care le-a cerut în scrisoare, dar situația lor actuală nu le-a permis nimic. Spera doar că el o să o înțeleagă la un moment dat, când va mai crește.

– Îmi place mama, îmi place! Dar eu nu asta am cerut Moșului! Crezi că a încurcat cadourile și că i-a dus cadourile mele unui alt băiat?

– Poate că Moșul știe mai bine ce are nevoie fiecare băiețel. Poate că a citit scrisoarea ta și a dedus de acolo că tu ai nevoie de un prieten adevărat, nu de o jucărie care se va strica… , a încercat mama lui să găsească o explicație plauzibilă.

– Îmi place câinele, pot să îi spun Rex? a întrebat băiatul jucându-se cu câinele. Salut Rex, eu sunt Darius, a spus el în timp ce se uita lung sub brad, în speranța că va mai găsi un cadou acolo.

– Mama, crezi că Moșul a auzit că am făcut ceva lucruri rele și de-asta nu mi-a mai adus nimic? Nu am fost rău, te-am întrebat și pe tine și pe tata! Mi-ați spus că am fost cuminte…, în ochii băiatului se citea tot mai mult dezamăgirea.

– Dar ai fost cuminte, puiul meu! a spus mama lui cu greu abținându-se să nu izbucnească în plâns în fața lui.

– Și dacă am fost cuminte, de ce nu mi-a adus ce i-am cerut?

– O să îți aducă data viitoare, îți promit, o să vorbesc eu personal cu Moșul!

– Poți să faci asta? a întrebat Darius dintr-o dată încrezător în ceea ce avea să primească data viitoare.

– Da, o să îl caut și o să vorbesc cu el.

– Mulțumesc, mama, ești cea mai tare! a mai spus Darius, după care s-a întors să se joace în continuare cu Rex.

Au trecut doi ani de zile, timp în care Rex a crescut odată cu Darius, mereu alături, de nedespărțit. Oriunde mergea Darius, Rex trebuia să fie prezent. Erau ca și frații, se înțelegeau perfect și câteodată se mai certau. Atunci Rex se supăra și mergea în colțul lui și se așeza trist pe podea. Știa, a învățat, că trebuie să aibă răbdare cu Darius, pentru că în final venea la el. Așa se și întâmpla. Ori de câte ori se certau, după un timp, Darius își îndrepta căruciorul cu rotile înspre colțul lui și venea să îi vorbească și să își ceară iertare. Atunci el se ridica și își punea capul în brațele lui Darius, în semn de împăcare. Apoi erau din nou cei mai buni prieteni.

În acea zi de Crăciun, Darius l-a îmbrăcat cu o haină pe care i-o cumpărase cadou și cu niște ciorapi care îl făceau să se simtă destul de ciudat. Dar pentru că oricum nu prea îi plăcea frigul, acei ciorapi erau bine-veniți. A alergat aproape jumătate de oră prin curte după bățul pe care îl arunca Darius. Îi plăcea acest sport pentru că putea să își consume energia și să își pună mușchii în mișcare. Îl liniștea și îi permitea să gândească mai bine, să fie mai comunicativ și să aibă poftă de mâncare. Când începea să obosească, sau să se plictisească, nu mai alerga în jurul curții cu bățul în gură, ci mergea și îl aducea direct lui Darius. Acesta, când vedea că Rex nu mai are chef să alerge, îl înțelegea perfect și se oprea din a arunca bățul. Rex a înțeles importanța zilelor următoare pentru Darius și implicit pentru el. Știa că Darius nu este la fel ca și ceilalți copii, el nu poate să alerge, nu poate să sară și nici să se plimbe. A înțeles că urmează să fie operat, o chestie care avea să îi permită să aibă o copilărie normală. Dar pentru el, pentru Rex, aceste lucruri vor avea alte implicații. Dar la momentul oportun se va decide ceea ce avea de făcut în continuare.

Deocamdată se bucura enorm de prezența lui Darius și a părinților în jurul lui, așa cum și ei l-au acceptat pe el cu brațele deschise și l-au făcut să se simtă parte din familie. Spera doar ca aceste lucruri frumoase să nu se schimbe și să rămână tot timpul așa, indiferent de ceea ce avea să se întâmple.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Close
Blog by pentruanimale.ro
Close