Rasa Pekingese

597

 

Informaţii generale:

Cea mai veche mențiune a unui câine care se aseamănă cu cel din rasa Pekingese s-a găsit în perioada celui de-al VIII-lea secol, respectiv în cadrul dinastiei T’ang. Acești câini de dimensiuni mici erau considerați ca fiind sacrii de către Chinezi, putând fi deținuți doar de către familiile regale. Era o obișnuință ca aceștia să fie tratați regește, iar încrucișările să fie realizate într-un mod foarte selectiv, astfel ca genetica să fie păstrată la fel de la o generație la alta. Erau atât de apreciați încât ajunseseră să fie sculptați în fildeș și în bronz. Dacă cineva îndrăznea să fure un câine din rasa Pekingese, acela era pedepsit cu moartea. Între anii 1821 și 1851, popularitatea acestei rase atinsese cote maxime, fiind foarte apreciat în perioada lui Tao Kuang. Se găseau cu miile în palatele de pe întregul teritoriu Chinez. După ce Britanicii au invadat Palatul Regal din Peking (Beijing), în anul 1860, Majoritatea membrilor curții regale au fugit, luând cu ei câți Pekingese au putut, iar pe restul i-au omorât pentru a nu cădea în mâinile inamice. Legenda spune că trei ofiței Britanici, mai exact Căpitanul John Hart Dunne, Lordul John Hay și Sir Goerge Fitzroy, au ocupat un apartament într-un pavilion mai îndepărtat al palatului.

  Nume: Pekingese

Originea: China

Grupa: Câini de buzunar

Greutate: Femela 4 – 6 kg, Mascul 4 – 6 kg

Inaltime: Femela 20 – 23 cm, Mascul 20 – 23 cm

Speranta medie de viata: până la 12 – 15 ani

Culoare: toate culorile, cu excepția alb și maro.

Temperament:  Sunt capabili să se atașeze foarte repede de noua lor familie, dar sunt reticenți față de străini, lucru care îi transformă în niște mici câini de pază foarte utili.

Dresaj:  Despre rasa Pekingese se cunoaște faptul că este una dintre cele mai greu de dresat rase. Acești câini consideră că ei sunt la conducere în casă, și mulți stăpâni au tendința să se comporte ca atare cu ei.

Caracteristici distinctive: Mersul îi este în general încet, demn. Blana este de lungime medie, dreaptă și cu o coamă care nu se întinde mai mult de umeri, arătând ca și o mantie în jurul gâtului.

Acolo au găsit cinci câini din rasa Pekingese care păzeau trupul neînsuflețit al mătușii împăratului. Aceasta s-a sinucis în momentul în care trupele britanice au preluat palatul. Se crede că Hay și Fizroy și-au ținut câte o pereche din acești câini, iar Dunne a luat și el unul, pe care l-a denumit ”Lootie”. Când armata s-a întors în Anglia, Dunne i l-a dat în dar pe Lootie, Reginei Victoria. Chiar dacă aceasta este doar o legendă, s-a descoperit jurnalul Căpitanului Dunne, care povestește aceste întâmplări cu mult mai multă exactitate. Astfel, el a scris că a mers la o tabără a armatei Franceze pentru a cumpăra mâncare, unde a cumpărat și ”un mic și foarte drăguț câine, mai mic decât King Charles, un adevârat câine în miniatură Chinezesc. Avea clopoței de argint în jurul gâtului.” Acesta este câinele pe care i l-a oferit Reginei, susținând că l-a găsit în Palatul Yuan-Ming. Probabil că și ceilalți patru Pekingese au fost obținuți în același fel, din moment ce nici Hay și nici Fitzroy nu au participat la atacul asupra Palatului. După ce întreg orașul Peking a fost jefuit, familia regală s-a întors și și-a reluat locul sub conducerea Împărătesei Tzu His. Aceasta a dus adevărate lupte pentru a salva rasa Pekingese. Totuși, când a murit în anul 1908, adăposturile erau abandonate, fără câini, ceea ce a dus la dispariția rasei Pekingese în China. În anul 1893, Loftus Allen, o crescătoare de Pekingese a prezentat primul câine din această rasă la un show de profil în Anglia. Aspectul său neobișnuit a stârnit interesul multor crescători de câini. La începutul anilor 1900, această rasă a început să își facă apariția și în Irlanda și în Franța. Se consideră că bazele rasei Pekingese în Anglia au fost puse de trei câini, și anume Ah Cum, Mimosa și Boxer. Clubul Kennel American a recunoscut această rasă în anul 1906. Pekingese-ul de astăzi nu s-a schimbat foarte mult, fiind totuși puțin mai scurt în picioare, cu o față mai turtită și cu o blană abundentă.

Descriere fizică:

Acest câine este unul de dimensiuni mici, bine echilibrat, care poartă cu el o foarte mare demnitate. În cadrul concursurilor de profil sunt penalizate semnele de probleme respiratorii sau imposibilitatea de a se mișca elegant. Capul îi este destul de mare, aproape pătrat, fiind aproape la fel de lung pe cât este de lat. Craniul este lat și drept între urechi, fără curbe. Nasul nu trebuie să fie foarte scurt, dar este larg și cu nările mari și deschise. Un ușor rid se poate forma din zona obrajilor înspre vârful nasului. Acest rid nu trebuie să afecteze în vreun fel vederea sau respirația. Botul trebuie să fie evident, dar poate să fie scurt. Au o bărbie bine definită, care nu îi este acoperită de buze. Atât nasul, cât și pleoapele și buzele trebuie să fie negre. Ochii îi sunt mari, rotunzi și negri. Urechile sunt în formă de inimă, la același nivel cu craniul, ținute aproape de cap. Nu coboară mai mult de nivelul botului. Gâtul îi este destul de scurt și gros. Picioarele din față prezintă oase puternice, iar coatele ar trebui să fie apropiate de corp. Picioarele din spate sunt puternice și musculoase, dar ușor mai slabe decât cele din față. Corpul îi este relativ scurt, cu pieptul larg. Coada îi este așezată destul de sus, purtată ușor curbată deasupra spatelui, pe oricare parte. Mersul îi este în general încet, demn. Blana este de lungime medie, dreaptă și cu o coamă care nu se întinde mai mult de umeri, arătând ca și o mantie în jurul gâtului. Urechile, spatele picioarelor, coada și degetele prezintă un tipar de penaj al blănii. Lungimea și volumul blănii nu ar trebui să îl încurce în activitățile sale. Toate culorile și marcajele sunt permise, cu excepția albului și maro-ului.

Personalitate:

După cum am văzut, rasa Pekingese este originară din Curțile Imperiale ale Chinei. Aceștia erau câini foarte respectați și adeseori erau oferiți ca și daruri printre nobilimea vremii. Senzația de regal dăinuie și astăzi, la Pekingese-ul modern care se consideră viță nobilă, motiv pentru care așteaptă ca toată familia să se comporte cu ei ca și când ar fi niște regi, nu niște câini de ținut în brațe, neajutorați. Conform Standardului AKC, Pekingese ”ar trebui să însemne curaj, încredere, și respect față de sine, mai degrabă decât frumusețe, delicatețe și eleganță”. Sunt câini excelenți pentru persoanele în vârstă care au timp să își aloce pentru câinele lor, pentru că au nevoie de foarte multă atenție. Sunt capabili să se atașeze foarte repede de noua lor familie, dar sunt reticenți față de străini, lucru care îi transformă în niște mici câini de pază foarte utili. Câinii din rasa Pekingese se descurcă foarte bine atât într-o casă mare, cât și într-un apartament, pentru că ei nu necesită o activitate foarte susținută pentru a-și menține spiritul, sănătatea și fericirea la cote maxime. Le place să se plimbe, purtându-și cu mândrie blana aranjată, și dornic să primească aprecieri. Pe măsură ce devin mai bătrâni, câinii Pekingese vor deveni tot mai puțini activi. Nu sunt recomandați familiilor care au copii mici. Sunt foarte posesivi cu jucăriile și cu mâncarea lor și pot să muște copiii care nu știu care îi sunt limitele. Pot fi și geloși pe copiii care le fură din atenția pe care o primeau până în acel moment. Le place să latre, și vor lătra la orice, de la oameni, la animale și chiar și la frunzele care sunt împinse de vânt. Atunci când sunt lăsați singuri lungi perioade de timp, vor lătra necontenit, ceea ce îi va deranja pe vecini. Din acest motiv, este un câine indicat persoanelor care stau mai mult pe acasă și se pot ocupa de ei. Fiind niște câini de dimensiuni mici, mulți oameni obișnuiesc să îi ducă în poșete sau în genți. Trebuie totuși să nu îl învățați așa, ci să îl duceți în lesă, să îl lăsați să socializeze cu oamenii și să se învețe cu ei.

Dresaj

Despre rasa Pekingese se cunoaște faptul că este una dintre cele mai greu de dresat rase. Acești câini consideră că ei sunt la conducere în casă, și mulți stăpâni au tendința să se comporte ca atare cu ei. Acest lucru poate să facă misiunea de dresaj aproape imposibilă. Dacă doriți să îl dresați, trebuie să începeți acest lucru devreme, să stabiliți de la început cine este stăpânul și cine comandă în casă. Dacă începeți dresajul după ce s-a instaurat el lider în casă, puteți să renunțați. Nu are niciun rost să vă mai pierdeți timpul. Mâncarea este o motivație puternică pentru această rasă. Când începeți dresajul, mențineți sesiunile scurte și interesante, tocmai pentru a-i menține atenția concentrată pe sesiunile de dresaj.

Toaletaj:

În cazul în care nu îl duceți la concursuri, este de ajuns să îl periați o dată pe săptămână cu perie sau cu un piaptăn. Înainte de periaj, înmuiați blana puțin în apă pentru a preveni ruperea firelor de păr. Periați până când ajungeți la piele, căci dacă nu, dacă periați doar la suprafață, firele de păr moarte din interior vor rămâne acolo și se vor încâlci. Folosiți un piaptăn de metal pentru a aranja blana de pe urechi, picioare și coadă.

Nu uitați de asemenea de îngrijirea dentară. Cel mai bine este să îl spălați pe dinți cu periuța, cel puțin de câteva ori pe săptămână, pentru a-i îndepărta depunderile de piatră.  Unghiile trebuie de asemenea îngrijite cel puțin lunar dacă el nu și le pilește în mod natural în timpul plimbărilor. Trebuie să aveți grijă la tăiatul unghiilor pentru că acestea conțin vase de sânge, iar dacă se întâmplă să tăiați unghiile prea adânc, data următoare câinele s-ar putea să nu mai accepte acest tratament.

Boli si afectiuni curente:

Rasa Pekingese este o rasă care prezintă destul de multe condiții de sănătate față de celelalte rase. Printre bolile care pot să apară la această rasă sunt și următoarele:

luxația patelară reprezintă o deplasare a două oase articulate, aflate în spatele genunchiului și care determină o pierdere a suprafeței de contact. La rasele mici această luxație apare sub forma unei diformități a tibiei sau a femurului.  Câinele va începe să șchiopăteze și  în funcție de gravitate poate să ajungă și la intervenție chirurgicală;

– hernia de disc este o afecțiune în care discul intervertebral se degenerează și nu mai amortizează șocurile la nivel intervertebral. Acest lucru face discul să împingă în măduva spinării, cauzând dureri intense, paralizie, lipsa controlului asupra vezicii;

– fisura palatină este o despicătură care poate să apară în ”cerul gurii” și care poate să difere ca și formă și mărime de la câine la câine. Câinii care se nasc așa nu trăiesc foarte mult, singura speranță fiind intervenția chirurgicală;

– criptorhidia reprezintă afecțiunea în care unul sau chiar amândouă dintre testicule nu au coborât în scrot. Acestea ar trebui să coboare până la vârsta de două luni. Dacă acest lucru nu se întâmplă, acestea pot duce la cancer, motiv pentru care ar trebui să fie îndepărtate chirurgical;

– sindromul Brachycephalic (sindromul căilor respiratorii) apare în general la câinii care au nasuri turtite, plane. Aerul este obstrucționat în funcție de unghiul de absorbție, ducând la o respirație zgomotoasă sau chiar la imposibilitatea de a inspira. Acești câini de obicei sforăie;

– distichiasis este o cataractă ereditară, care presupune creşterea unui rând suplimentar de pleoape. Această afecţiune vine în completarea unor boli de inimă, fiind greu de observat;

– entropionul este afecțiunea prin care marginea liberă a pleoapelor se răsucește înspre interior, înspre globul ocular;

– insuficiența valvei mitrale este una dintre cele mai frecvente insuficiențe cardiace la câinii adulți și la cei de talie mică. Această insuficiență apare de obicei pe cale genetică, care duce la o îngroșare progresivă a valvulelor și chiar închiderea incompletă a valvei. Acest lucru duce la blocarea intrării sângelui în atriumul stâng. Semne ale bolii sunt murmurul inimii, lichid în plămâni, inimă mare, lipsă energie și scăderea forței musculare;

– atrofia retinală progresivă este o boală oculară care implică deteriorarea graduală a retinei. La începutul bolii, câinii își pierd vederea nocturnă, urmând ca pe măsură ce boala se agravează, să își piardă și vederea pe timpul zilei;

– cataracta apare de obicei la vârsta de 1 sau 2 ani, cunoscută și ca și cataractă juvenilă. De obicei nu duce la orbire, dar este indicat ca animalele care prezintă această afecțiune să nu li se permită să aibă urmași.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Close
Blog by pentruanimale.ro
Close