Informații Generale
🐾Nume: Saint Bernard
🐾Originea: Elveția
🐾Grupa: Câini de căutare-salvare
🐾Înălțime: – Femela 64 – 75 cm,
– Mascul 70 – 85 cm
🐾Greutate: – Femela 65 – 75 kg,
– Mascul 70 – 80 kg
🐾Speranța medie de viață: până la 8 – 11 ani
🐾Culoare: roșu cu alb sau alb cu roşu
🐾Temperament: Sunt mult prea mari pentru un apartament, fiind potriviţi pentru ferme sau pentru viaţa la ţară, acolo unde au o curte mare în care să poată să alerge. Acești câini ar trebui să fie plimbați de două ori pe zi și lăsați să alerge cel puțin o dată pe săptămână.
🐾Dresaj: Cu cât este mai bătrân şi mai mare, cu atât este mai greu de controlat. Dresajul ar trebui să fie ferm, dar niciodată dur, pentru că Saint Bernardul va răspunde la duritate cu duritate.
🐾Caracteristici distinctive: Începând de la bot şi continuând printre ochi, o bandă albă puternic evidențiată traversează întreg craniul. Este foarte puternic marcată în prima jumătate, dispărând apoi gradual în cea de-a doua jumătate a capului.
Istoric
Rasa de câini Saint Bernard sunt originari din Elveţia alături de alte câteva rase de câini, inclusiv câinii de munte Bernese, Entlebuch Cattle, Appenzell Cattle şi Marele Câine de Munte Elveţian. Aceştia au fost probabil creaţi atunci când câini nativi Alpilor au fost încrucişaţi cu câini de tip Mastiff din armata Romanilor pe perioada împăratului Augustus. Până la finalul primului mileniu, câinii din Elveţia şi din Alpi erau grupaţi în aceeaşi grupă, fiind cunoscuţi sub denumirea de Tallhund (Câinele de Vale) sau Bauernhund (Câinele de Fermă). Trecătoarea Saint Bernard este foarte cunoscută, fiind situată la aproximativ 2469 m altitudine, putând fi trecută doar între Iulie şi Septembrie. Astăzi încă se mai pot vedea rămăşiţe ale vechilor drumuri Romane, precum şi dovezi ale trecerii lui Napoleon. Arhidiaconul Bernard de Menthon a ajuns la această trecătoare, care în final a fost denumită după el, în anul 962 AD, fondând acolo mănăstirea-spital menită să ajute trecătorii obosiți să îşi revină după un asemenea drum dificil. Acela a fost momentul în care istoria câinilor Saint Bernard a început să iasă la suprafaţă. Nu se ştie cu exactitate când au fost utilizaţi aceşti câini pentru prima dată de către spital, dar o pictură reprezentând un câine care seamănă izbitor de mult cu un Saint Bernard a fost pictată în 1695
Prima menţiune scrisă a rasei a apărut în analele mănăstirii în anul 1703. Câinii erau cel mai probabil utilizaţi de către călugării din spital pentru a proteja împrejurimile. Când călugării porneau în căutarea călătorilor pierduţi, aceştia observaseră că aceşti câini de dimensiuni mari nu erau buni doar pentru protecţie, ci şi pentru descoperirea urmelor şi a celor dispăruţi. Izolarea în care mănăstirea-spital exista a contribuit la transformarea acestei rase într-una capabilă să reziste în iernile grele şi care să aibă caracteristicile fizice pentru a căuta şi salva. Stocul de câini al mănăstirii era ocazional reîmprospătat cu câini din văile apropiate, majoritatea fiind tot căţei născuţi în mănăstire, dar de care nu a fost nevoie la momentul respectiv. În anul 1830, călugării au încercat să îmbunătăţească blana câinilor prin încrucişarea acestora cu câini Newfoundland. Dar acest lucru a fost o greşeală. Câinii cu blană lungă astfel obţinuţi prezentau un inconvenient major, şi anume gheaţa se forma în blana acestora. Observând acest lucru, călugării au vândut toţi aceşti câini cu blană lungă, renunţând la idee. Pe parcursul celor trei secole, timp în care mănăstirea-spital a ţinut înregistrări scrise, câinii din rasa Saint Bernard erau creditaţi cu salvarea a mai mult de 2000 de călători. Până în anul 1800, aceşti câini nu avuseseră un nume formal, deşi erau deja foarte cunoscuţi. Între anii 1800 şi 1810, un câine pe nume Barry a fost creditat cu salvarea a peste 40 de persoane, devenind unul dintre cei mai faimoşi câini din rasa Saint Bernard. Adeseori câinii din rasa Saint Bernard erau denumiţi Barryhunden. Englezii îl denumesc Câinii Sacri, importând mulţi în Anglia într-un efort de a revigora propria lor rasă Mastiff. În Germania, numele Alpendog a fost sugerat pentru această rasă în anii 1820. În anul 1833, un bărbat pe nume Daniel Wilson a sugerat ca această rasă să fie denumită Saint Bernard, nume care le-a rămas din acel moment şi care a fost recunoscut în anul 1880. Când această rasă a început să fie cunoscută în alte ţări, tipul câinelui Saint Bernard a început să se schimbe. În alte ţări, aceşti câini deveniseră mai subţiri şi mai înalţi. În anul 1887, Congresul Internaţional din Zurich a schiţat primul standard al rasei, fiind acceptat de toate ţările, mai puţin Anglia. În America, un câine Saint Bernard pe nume Plinlimmon a devenit foarte bine cunoscut în anul 1883. Acesta era al unui actor şi a devenit câinele care a câştigat cele mai multe trofee în showurile de profil. Proprietarul său îl ducea peste tot cu el, prezentându-l de fiecare dată publicului. În anul 1888, Clubul Saint Bernard din America a fost fondat, club care a acceptat standardul rasei scris de către Elveţia. Astăzi, câinele Saint Bernard continuă să lucreze pentru spitalul Saint Bernard din Elveţia. Nu mai caută călători pentru a-i salva, ci doar reprezintă şi stau dovadă istoriei spitalului.
Descrierea Fizică
Acest câine este unul cu aspect puternic, bine proporţionat, puternic şi musculos, cu un cap puternic şi cu o expresie inteligentă. Capul este asemenea restului corpului, foarte puternic şi impunător. Craniul masiv este mare, uşor arcuit şi părţile laterale într-o uşoară curbură înspre nişte obraji foarte bine dezvoltaţi. Începând de la bot şi continuând printre ochi, o bandă albă puternic evidenţiată traversează întreg craniul. Este foarte puternic marcată în prima jumătate, dispărând apoi gradual în cea de-a doua jumătate a capului. Pielea de pe frunte, de deasupra ochilor formează riduri evidente, mai mult sau mai puţin pronunţate. Acesta sunt cu atât mai vizibile cu cât câinele este mai în alertă. Botul îi este scurt, iar lungimea verticală a bazei botului trebuie să fie mai lungă decât lungimea botului. Podul nasului nu este arcuit, ci drept. Urechile îi sunt de lungime medie, aşezate destul de sus, având la bază o zonă acoperită de o blană puternic dezvoltată. Stau uşor depărtate de craniu la bază, după care sunt lăsate să atârne. Ochii îi sunt aşezaţi mai mult înspre frunte decât înspre laterale, fiind de mărime medie, în general maro închis, cu o expresie inteligentă, prietenoasă. Pleoapele inferioare nu se închid complet, formând un unghi cu colţul interior al ochilor. Pleoapele sunt în general de culoare roşiatică. Gâtul este aşezat foarte sus, fiind puternic şi drept atunci când este în alertă. Când este liniştit, gâtul îi este ţinut orizontal sau chiar lăsat uşor în jos. Pieptul îi este bine arcuit, destul de adânc, fără să ajungă mai jos de genunchi. Spatele este larg, perfect drept. Coada este lungă, foarte grea. Când este în repaos este lăsată în jos şi în general cu capătul cozii într-o uşoară curbură. Blana îi este foarte densă şi scurtă.
La atingere nu se simte deloc aspră, fiind foarte moale. Coada are o blană mai lungă şi mai densă, care devine tot mai scurtă înspre vârful cozii. Culoarea acestui câine este în general alb cu roşu sau roşu cu alb. Există nişte marcaje obligatorii la acest câine, marcaje care apar pe piept, picioare şi vârful cozii, pe nas.
Personalitate
Câinii din rasa Saint Bernard sunt faimoşi pentru capacităţile lor de căutare şi salvare. În Alpii Elveţieni, câinii care trăiau la Spitalul Saint Bernard au fost responsabili pentru salvarea a peste 2000 de oameni prinşi de către avalanşe. Câinii părăseau spitalul în haite, căutând persoanele blocate sau rănite. În general, un câine rămânea alături de rănit pentru a-l încălzi, în timp ce un alt câine se întorcea la spital pentru a anunţa că s-a găsit un supravieţuitor. Astăzi, aceşti giganţi atât de blânzi sunt în continuare folosiţi în misiunile de pe munţi, dar în mare parte au devenit nişte câini de companie pentru familii. Câinii Saint Bernard sunt nişte căţei destul de împiedecaţi, cauzând tone de râsete în casă, un adevăr prezentat şi prin intermediul filmului Beethoven în anii 1990. Pe măsură ce cresc, aceşti câini devin mai liniştiţi, mai docili, fericiţi să tragă un pui de somn dupămasa, mai degrabă decât să alerge prin curte. Dar indiferent de momentul zilei, acest câine iubeşte să se joace cu copiii din casă. Le place vremea rece, în general ninsoarea, putând să se joace ore în şir în zăpadă. Acele persoane care au timpul, energia şi locul pentru a ţine un câine Saint Bernard, vor descoperi că acest câine este un companion perfect. Câinii din rasa Saint Bernard au nevoie moderată de exerciţii pentru a le menţine sănătatea şi fericirea. Sunt mult prea mari pentru un apartament, fiind potriviţi pentru ferme sau pentru viaţa la ţară, acolo unde au o curte mare în care să poată să alerge. Aceşti câini ar trebui să fie plimbaţi de două ori pe zi şi lăsaţi să alerge cel puţin o dată pe săptămână. Pe măsură ce îmbătrâneşte, câinele Saint Bernard devine tot mai puţin entuziast cu privire la plimbări. Iarna îl motivează oricând să iasă şi să se joace în zăpadă. Datorită francizei de filme Beethoven, a existat o creştere foarte mare a împerecherii de Saint Bernard în ultimii 20 de ani. Atunci când căutaţi un Saint Bernard pentru a-l adopta, este important să vă interesaţi cu privire la temperamentul câinelui şi a părinţilor săi. Nu este în natura acestui câine de a fi agresiv, dar trebuie să fiţi atenţi la comportamentul său în preajma străinilor. De asemenea, nu sunt câini curaţi. Lasă salivă, pierd blana în fiecare zi şi au tendinţa de a transforma masa într-un dezastru.
Dresaj
Câinii Saint Bernard pot să fie dificil de dresat, mai ales pentru persoanele care au pentru prima dată un câine. Sunt nişte câini cu o voinţă proprie, încăpăţânaţi şi independenţi, care uneori ascultă şi alteori nu. Sunt asemenea unor adolescenţi, care vor testa limitele în orice moment şi cărora le place să vadă până unde pot merge fără a fi pedepsiţi sau mustraţi. Este foarte important să începeţi dresajul acestui câine de la o vâstă fragedă, ceea ce îi va permite să înţeleagă cine este la comandă în casă. Cu cât este mai bătrân şi mai mare, cu atât este mai greu de controlat. Dresajul ar trebui să fie ferm, dar niciodată dur, pentru că Saint Bernardul va răspunde la duritate cu duritate. Răspund foarte bine la bunătăţuri, astfel că dacă îi arătaţi unui câine Saint Bernard că poate să primească diverse recompense pentru un lucru bine făcut, va reacţiona bine şi la dresaj. Răbdarea este o virtute foarte importantă pentru stăpânii de Saint Bernard.
Toaletaj
Periaţi blana câinilor din rasa Saint Bernard de cel puţin trei ori pe săptămână cu o perie de cauciuc sau cu o mănuşă pentru blană scurtă. Acest câine îşi pierde blana în fiecare zi. În perioada de năpârlire abundentă, trebuie să îl periaţi în fiecare zi. Dacă blana se încâlceşte, folosiţi o soluţie specială şi folosiţi un piaptăn sau degetele pentru a elibera firele de păr. Nu au nevoie de băi frecvente. Dar când se întâmplă, este mai uşor să o faceţi afară. Pe perioada iernii trebuie să încercaţi să îl îmbăiaţi în interiorul casei.
Nu uitați de asemenea de îngrijirea dentară. Cel mai bine este să îl spălați pe dinți cu periuța, cel puțin de câteva ori pe săptămână, pentru a-i îndepărta depunderile de piatră. Unghiile trebuie de asemenea îngrijite cel puțin lunar dacă el nu și le pilește în mod natural în timpul plimbărilor. Trebuie să aveți grijă la tăiatul unghiilor pentru că acestea conțin vase de sânge, iar dacă se întâmplă să tăiați unghiile prea adânc, data următoare câinele s-ar putea să nu mai accepte acest tratament.
Boli și Afecțiuni
Rasa Saint Bernard este o rasă care prezintă destul de multe condiții de sănătate față de celelalte rase. Printre bolile care pot să apară la această rasă sunt și următoarele:
– displazia de șold şi displazia de umăr, apare cel mai des odată cu îmbătrânirea câinilor din această rasă. Cel mai bine este să aflați dacă părinții câinelui au suferit sau suferă de astfel de boală;
– stenoza aortică reprezintă obstrucția fluxului sanguin prin valvele aortice. În timp, ventricului stâng se va dilata, ceea ce va duce la decompensarea cardiacă și la dezvoltarea insuficienței cardiace congestive;
– atrofia retinală progresivă este o boală oculară care implică deteriorarea graduală a retinei. La începutul bolii, câinii își pierd vederea nocturnă, urmând ca pe măsură ce boala se agravează, să își piardă și vederea pe timpul zilei;
– dilatația/torsiunea gastrică sau ”sindromul de volvulus” se caracterizează prin acumularea rapidă de aer în stomac, malpoziționarea stomacului. Acest lucru înseamnă că stomacul se tot umflă și nu mai permite să circule mâncarea din el;
– hipotiroidismul apare atunci când corpul nu poate să își mențină nivelurile corecte de hormoni tiroidieni;
– displazia retinei este o degenerare a retinei, care înseamnă că celulele țesutului retinian nu s-au dezvoltat complet. La căței, retina va apărea sub formă de straturi de țesut cutat;
– epilepsia este o condiție neurologică care de cele mai multe ori este moștenită. Atunci când suferă de epilepsie, câinele poate să aibă atacuri care îi vor provoca diverse comportamente ciudate;
– Osteochondrosis Dissecans (OCD) este o afecțiune ce apare la câinii de talie mare ce cresc rapid, unde unele cartilaje din încheieturi nu se formează corespunzător. Hrănirea câinelui într-o manieră corectă și echilibrată poate ajuta la dezvoltarea sănătoasă a încheieturilor. Cu toate acestea, însă, mulți câini au nevoie de intervenție chirurgicală pentru îndepărtarea cartilagiilor anormale;
– alergiile se manifestă destul de des la această rasă, cele mai întâlnite fiind cele la mâncare, cele la diverse elemente solide, și alergiile respiratorii.
