Pufi – unde dai si unde crapa

386

De cand eram mica mi-au placut animalele. Ca orice copil, le duceam parintilor in casa tot ce gaseam – catei, pisicute, pasari. Mama bodoganea, insa le gasea stapan si spera ca am terminat cu „salvarea” animalelor. Eu continuam, in parteneriat cu sora si cu fratele meu. Pana la urma, parintii ne-au lasat sa avem un catel – primul nostru catel si cel de care ne vom aduce aminte mereu, uneori razand, alteori plangand, ca nu mai este printre noi, ci deasupra noastra.

De atunci am crescut si, ajunsa la casa mea, mi-am dorit un catel. Prietenul meu m-a convins ca nu am timp sa ma ocup de el si atunci mi-am dorit o pisica. Din nou, prietenul m-a convins ca as chinui-o daca ar sta singura cat suntem noi plecati, iar eu am inceput sa imi doresc o pasare. Prietenul meu mi-a cumparat o carte in care se demonstra cat de nefericiti sunt papagalii care stau in apartament, in loc de a zbura pe meleagurile lor calde. Si, din nou, nu am avut papagal.

pufiInsa, intr-o buna zi, ajung acasa si ce vad? Un acvariu de toata frumusetea, tot numai al meu:). Inca il mai am, iar pestisorii mei au in jur de 6 ani si o duc foarte bine:).

De atunci, prietenul meu a salvat un motan (da, acel prieten care ma convinsese ca nu e bine sa avem o pisica), iar Rambo a devenit stapanul casei. Il iubim, ne iubeste – desi credeam ca pisicile se ataseaza de casa, nu de oameni. Complet fals:)

 

Insa nu despre asta este povestea mea. Am scris atat de mult pentru ca vreau sa va arat ca nu conteaza ce iti doresti si ce planuri iti faci, ci totul se intoarce dupa cum trebuie. Timpul a trecut, aveam pesti si motan, ma obisnuisem cu gandul ca nu voi avea catel. Ca sa compensez, am devenit voluntar la un adapost pentru animalute si saptamanal ma duceam sa petrec timpul cu cateii de acolo. Insa, intr-o buna zi, intorcandu-ma de la birou, in mijlocul unei intersectii, vad ceva – un catel mic de talie, maro si frumusel, care se lupta de zor cu niste masini. Se intampla in ianuarie anul trecut, in toiul unor friguri naprasnice. Am reusit sa il iau de acolo si l-am dus acasa. Parea un catel ingrijit asa ca m-am gandit sa il duc la un cabinet pana cand ii gasesc stapanii. Ceea ce am si facut. Insa, a doua zi ma suna medicul de la cabinet si imi spune ca Pufi, mare pisicher, a evadat! Isi deschisese cusca, rosese o usa, sapase un sant pe sub gard si dus a fost! Si iata-ma la -10 grade lipind afise pe toti stalpii cu catelul pierdut, dupa ce, cu o zi inainte, lipise acelasi afis – doar ca atunci catelul era gasit:).

Au trecut 7 zile si nimic. Intorcandu-ma de la tenis chiar prin intersectia in care il gasisem pe Pufi, ma gandeam ce frumos ar fi sa il gasesc din nou. Si ajung in fata blocului unde cine credeti ca ma astepta? Eu una nu am crezut – era Pufi, care traversase jumatate din Bucuresti pentru a ajunge in locul in care statuse o singura noapte.

Nu pot descrie sentimentul meu din acel moment pentru ca este dincolo de cuvinte. Dar Pufi mi-a sarit in brate si in suflet si asa acolo a ramas.

In prezent, Pufi si Rambo imi tin optimismul peste limitele obisnuite, iar prietenul meu are un partener de jogging:). Iar Pufi arata ca in imaginea alaturata, cand alerga de foc dupa un mar:):)

poveste trimisa de Cristina

Join the Conversation

  1. Foarte frumos!!!

  2. Cristina Iordache says:

    Pufi este un catel norocos:). A castigat concursul, prin urmare s-a gandit sa faca un cadou unor catei care inca isi asteapta norocul si care sunt in grija asociatiei A doua sansa. Multumim mult, http://www.pentruanimale.ro!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Close
Blog by pentruanimale.ro
Close