Calatorie cu peripetii

El este Bruno,”bebe meu”de 2 ani si jumatate,cel mai rasfatat Amstaff si cel mai iubitor,in acelasi timp.Daca as putea scrie despre toate momentele neuitate pe care mi le-a oferit,300 de cuvinte nu ar fi de-ajuns pentru asta.

Am trecut atat prin momente grele impreuna,cand a trebuit sa il operez anul trecut de criptohidie,dar ne-am si bucurat de multe clipe frumoase,inimaginabil de frumoase,incepand de la trezitul de dimineata cu limbutza pe fata,dormitul sub plapuma,ca si cand amandoi eram protejati de tot ce se intampla rau afara,baiatul cu capul pe mami,pana la plimbarile in munti,sau la mare,pe care le-am savurat impreuna.

Prima intalnire a lui Brunica cu marea,a fost la varsta de 4 luni,cand locuiam in Constanta,si cand abia incepuse sa invete sa mearga in lesa,sa se joace,sa se bucure de lumea de afara.Nisipul era jucaus cu labutele lui moi,dar apa,apa era un teritoriu necunoscut pe care avea sa il exploreze zi de zi pana la varsta de 1 an.S-a speriat la vederea valurilor,dar era in acelasi timp curios,asa ca a inceput sa muste din apa,se juca cu ea ,venea inspre mare si inapoi la mal,pana cand a inceput sa inoate din senin,iar daca nu l-as fi oprit,ar fi mers in largul ei.

La sfarsitul zilei ,am gasit o barca veche pe plaja,cu sfori atarnate,si am decis sa il legam de aceasta,pentru a nu deranja ceilalti oameni de pe plaja…Bruno era captivat inca de nisipul usor caldutz de sub labute,asa ca a inceput sa sape pe langa barca un fel de adapost…numai ca sapa in asa fel,incat groapa imensa pe care o facea ,sapand intr-o directie,era apoi acoperita de sapatul lui in directia opusa…si s-a chinuit asa o ora intreaga,pana cand ,ajutat,a reusit sa isi faca culcusul mult dorit pe nisipul umed,de sub barca.Era haios,privea lung in larg,se bucura parca de briza marii,se bucura de soare,de pescarusii care colindau cerul…Lasandu-l liber pe plaja,a inceput sa fure lucrurile oamenilor inca aflati in perimetrul nostru,a inceput sa ii linga pe fata,sa le ia papucii in gura si sa se alinte in jurul lor,dand din codita,pana cand acestia aveau de gand sa il iubeasca.Nu s-a suparat nimeni,cu putin noroc…A fost chiar si rasplatit cu biscuitei…Aceasta a fost ziua de neuitat din Mamaia,ca multe altele care au urmat.

La munte,in Rezervatia Lepsa,Bruno a avut parte de un moment ,crucial,a fost la 10 m departare de un urs…eu eram terifiata,nu stiam cum sa reactionez,sa nu fie ranit,sa nu se duca la urs,de curiozitate….l-am strigat usor ,m-am apropiat cu pasi inceti ,am apucat zgarda,si ne-am indepartat usor catre masina….Bruno nu a scos niciun sunet,din fericire,dar s-a uitat fix la acel urs,tot timpul in care ne indepartam de el,si ii simteam vibratia corpului…Daca ceva s-ar fi intamplat,eu mi-as fi dat viata salvandu-l,dar si el cred ca ar fi facut acelasi lucru pentru mine…Nu este adevarat ca numai cainele isi iubeste stapanul mai mult decat pe el insusi,si stapanul are aceleasi sentimente pentru el..Cel putin pentru mine,Bruno este cel mai important si frumos lucru care s-a intamplat in viata mea pana acum.

Are 3 ani acum si nu l-am vazut pana acum muscand, instigand la bataie sau macar latrand la cineva, deci inteleg de ce a fost ales pentru acel rol. Este un pacifist.Cu Bruno am avut cea mai stabila relatie din viata mea, asta e un adevar simplu.

Am mers din casa in casa, din familie in familie, si totusi, intotdeauna am fost impreuna. A dormit in pat cu mine, capul lui stand frumos pe perna, si mi-a acceptat fata brazdata de lacrimi pe pieptul lui, imbratisandu-ma cu labele, de fiecare data cand aveam inima sfasiata, sau spiritul frant, sau, pur si simplu, eram pierduta. De-a lungul anului, am schimbat rolurile; m-a lasat sa fiu copilul lui cand ma lua somnul, lasandu-si botul pe capul meu.

A fi cu Bruno,in fiecare zi este cea mai frumoasa si intensa, experienta a vietii mele.

articol trimis de: Andreea