Nu de puține ori ne-am putut da seama că viața bate filmul, cum se zice, și la fel se poate afirma și că natura, cu viețuitoarele ei, întrece imaginația noastră. Ființe mai mici sau mai mari, cu forme, culori și mediu de viață divers ne fascinează, ne surprind și ne trezesc curiozitatea.
Una din frumusețile exotice incontestabile ale naturii este Bergia coerulescens, un melc de apă fascinant ca înfățișare și coloristică. Acesta traiește în Oceanul Atlantic, centrul și vestul Mării Mediterane, în apele din Caraibe și Jamaica.
Molusca în cauză face parte din Regnul – Animalia, Încrengătura – Mollusca, Clasa – Gasteropoda, Ordinul – Nudibranchia, Familia – Aeolidiidae, Genul – Berghia, Specia – Bergia coerulescens.
Melcul marin este destul de mic, în general exemplarele ajung până la maxim 7 cm. Identificarea lui se face destul de ușor, corpul este de culoare albă și prezintă pe suprafață niște formațiuni asemănătoare unor “degete”, colorate în bleu și cu vârful galben. Aceste formațiuni se numesc Cerata și au dublă funcție, respiratorie și de apărare.
Bergia coerulescens se hrănește cu anemone. Ca majoritatea moluștelor din aceeași familie, melcul colectează substanțele veninoase în vârful Cerate-lor, devenind, la rândul lui, veninos.
Ca toți melcii din ordinal Nudibranchia și aceștia sunt hermafrodiți, au atât aparat genital femel cât și mascul. În momentul împerecherii, ambii parteneri încearcă să penetreze cu penisul corpul celuilalt pentru a depune materialul seminal. Masculul victorios, care reușește penetrarea, este cel dominant. Ouăle sunt depuse într-un substrat, unde se dezvoltă și eclozează, transformându-se în larve, apoi în adult.
Datorită înfățișării splendide, melcii marini sunt crescuți și pe post de animale de companie. Acvariile marine sunt populate cu aceștia, însa inconvenientul major este faptul că au o durată de viață scurtă, doar de câteva luni.
Generalități despre melcii de apă din Genul Nudibranchia
Începând cu anul 1943, când Jacques-Yves Cousteau a folosit pentru prima dată în istorie costumul autonom de scufundare, minunile din lumea subacvatică au ieșit la suprafață, putând fi admirate de toată lumea. Pe lângă toate creaturile fascinante care trăiesc sub apă, cele din genul Nudibranchia sunt unele dintre cele mai uimitoare, datorită frumuseții lor, culorilor incredibile și formelor exotice. Modul lor fascinant de deplasare a adus melcilor de mare și numele de fluturi ai oceanelor.
În zilele noastre se cunosc peste 7500 de moluște care rezistă pe pământ de mai bine de 600 milioane de ani.
Pe planetă există mai mult de 3000 de specii diferite de Nudibranchia.
Chiar dacă în stadiul larvar carapacea este prezentă, după metamorfoza în adult aceasta dispare.
Numele Nudibranchia provine din latină, nudus = gol, dezbrăcat și brankia = aparat respirator. Principalul aparat respirator nu este protejat de carapace, iar cel secundar se numește Cerata.
În general, forma corpului este alungită și simetrică, iar dimensiunile sunt între 3 mm și 15 cm.
Durata de viață este destul de scurtă, de la câteva luni până la maxim 3 ani, pentru unele specii.
Moluștele Nudibranchia se pot împărți în două grupe, în funcție de morfologie: Dorids și Aeolids.
Cele din grupul Dorids prezintă o pereche de “antene”, rhinofore, pe cap și organe de respirat, sub formă de coadă stufoasă, asemănătoare unor pene grupate, pe spate. La nivelul acestor formațiuni are loc un intens schimb de gaze.
Cele din grupul Aeolids au rhinophore pe cap, însă corpul este îmbracat în multe formațiuni digitiforme, numite Cerata, cu rol respirator, digestiv și de apărare.
Rinophorele (antenele) sunt prevăzute cu senzori pentru “miros” și “gust”, sunt foarte sensibile și se pot retrage, pentru apărare.
Ochii sunt localizați la nivelul capului, în apropierea creierului, ei nu pot percepe imagini clare, ci măsoară intensitatea luminoasă.
Aparatul bucal este prevăzut cu dinți chitinoși, care sunt situați deasupra sacului care se numește radula și cu ajutorul căruia molusca se hrănește.
Molustele sunt carnivore, se hrănesc cu bureți, corali, anemone, câteodată cu alge sau chiar cu alți melci marini. Au capacitatea de a ingera prada potențial toxică, acumulează toxina extrasă și o folosesc în scop de apărare. Inamicii moluștelor sunt unele specii de crab și unii pești.
Deși melcii de mare am văzut că sunt hermafrodiți, având atât aparat sexual femel cât și mascul, totuși autofecundarea este rară. Copulația, de cele mai multe ori, este reciprocă, ambii parteneri dau și primesc material seminal și ambii vor depune ouă. Organele copulatoare sunt situate pe partea dreaptă a corpului, moluștele pozitionându-se opus una lângă alta. În general, ouăle sunt în formă de spirală și sunt depuse lângă prada din care se hrănesc. Ele au culoare albă sau roz, portocalie sau roșie, fiind determinate de hrana pe care o consumă. În funcție de temperature, dezvoltarea ouălelor poate dura între 5 și 50 de zile. Ouăle se transformă în larve planctonice (veligera), apoi în adult.
Sistemul de apărare al melcilor de mare este cu adevărat uimitor. Dacă melcii cu cochilie se pot retrage în aceasta pentru apărare, cei care nu au cochilie folosesc alte metode, ingenioase și sofisticate. Pierderea cochiliei a putut face ca aceștia din urmă să se poată dezvolta sub diferite forme uimitoare, să crească și să se miște mai rapid. Deplasarea mai rapidă, prezența unor țepi calcaroși pe corp, desprinderea unor părți din corp (autotomie), camuflajul, înseși culorile corpului (colorație aposematică) și posibilitatea de a-și schimba coloritul, sunt câteva din metodele lor de apărare contra prădătorilor. Pe lângă toate acestea, moluștele dețin și un mecanism chimic de apărare. Au glande în care secretă compuși toxici, gen acid sulfuric, folosiți în momentul în care sunt atacate,. Așa cum am văzut, moluștele pot extrage și toxine din surse externe, devenind ele însele otrăvitoare. Prădătorii vor ține minte, cu siguranță, să stea cât mai departe de aceste moluște micuțe, dacă au încercat anterior să le atace.
Sursa: http://www.advancedaquarist.com
